Poate că e bine că n-a ieșit bine…
Am zis-o mereu cândva, că sunt un romantic incurabil. Din simplitate logică plus emoție adolescentină. N-am zis-o prost sau greșit poate. În ciuda riscului de a fi numit afemeiat și egoist de către semenii mei invidioși de cândva, n-am schimbat placa căci pentru mine nu era o placă anume de schimbat. Este o chestie cu care ne naștem, categoric. Aș putea spune-o mult mai științific, bazat pe o teorie X anume, însă totul e teorie. Ei bine, teoria mea este că ne naștem predispuși la ceva. Indiferent de genele noastre necunoscute, suntem din naștere cumva. Atrași de ceva, distanți de ceva.
Semnele incipiente apar categoric de când suntem mici, iar apoi se conturează pe parcurs până la majorat. După asta, urmează o furtună! Poate iubești mai mult, poate urăști mai mult! Pe cineva anume, un concept anume… Nu contează. Suntem predispuși să reacționăm cumva. În dragoste de regulă este același sentiment de Fight or Flight ce ne menține în viață. Adică fugi sau lupți. Nu e garantat că luptăm corect împotriva cuiva, cum nu e garantat că fugim bine de cineva anume din viața noastră.
E dragostea o păcăleală? O întrebare dificilă etern. Eu aș zice că…da. Mereu! Ne implicăm în relații de tot soiul indiferent de calitatea persoanei. Ne bazăm pe o scânteie și pe asta putem merge zeci de ani. Iată sursa inepuizabilă de energie: Dragostea umană!
Dar este dragoste ca în cărți? Nu cred. Așadar, din nou? Este dragostea o păcăleală? Dacă dragostea ar avea drept de apel ar zice că i s-a furat identitatea! Că nu ea este ceea ce simte o persoană anume într-o relație abuzivă sau o persoană ce simte obligație mai mult decât implicare sufletească. Dar dacă am prinde-o cu minciuna? Dacă asta e dragostea de fapt? O mincinoasă?